#SuavHomeYoga – yoga în vremea coronavirusului – Gabi Chirilă/ YOGAbi

Invitata săptămânii la #SuavHomeYoga, jurnalul nostru de yoga în pandemie, este Gabi Chirilă, fondatoarea YOGAbi, care şi-a asumat o misiune grea, dar frumoasă, căreia îi dedică toată energia ei. Şi are destulă :).

Ne-ai scris că, de un an de zile de când te-ai întors în ţară, în oraşul tău natal, Sfântu Gheorghe, unde yoga se făcea pe la colţuri, nu te-ai oprit din construit; că ai multe de făcut, atâta vreme cât Universul te vrea aici. Şi se vede că eşți deosebit de activă, cu clase offline şi online, cu evenimente (brunch-uri, retreat-uri). Este impresionant! Poţi să ne spui mai pe larg povestea întoarcerii tale? Ce ai găsit şi ce ai construit? Ce te motivează în această călătorie care, cu siguranţă, nu este uşoară?

În primul rând, mulțumesc pentru spațiul pe care mi l-ați dăruit ca vocea mea să fie auzită și dincolo de tribul YOGAbi. Apreciez mult lucrul acesta. Și-n al doilea rând, mă bucur să pot împărtăși povestea mea, în speranța că va inspira pe cineva acolo în lumea mare și că îi va da speranță când toate lucrurile par a se prăbuși.

Yoga pentru mine a început acum șapte ani, doar ca o formă de mișcare a corpului (credeam la început). Era ceva ce mă atrăgea, dar și veneau semne care mă direcționau înspre disciplina yoga… intelectul nu le-a putut găsi o logică, însă instinctul m-a împins spre practică. Și, doar când am conștientizat că a fost singura unealtă de care m-am putut folosi să rămân în viață și să ies la suprafață din abisul anxietății și depresiei, atunci mi-am dat seama că yoga este putere pură. Îți insuflă putere, enorm de multă.

Capitolul “yoga ca instructor” însă (“ghid” îmi place mie mai mult să mă numesc) a început în plină pandemie. M-am nimerit acasă în vacanță anul trecut, când haosul a început. Mi-a pulverizat toate planurile (iar aici îmi vin în minte cuvintele ‘we plan, God laughs’ – ‘noi ne facem planul, Dumnezeu râde’) și după câteva lecții dureroase fizic, psihic și emoțional, mi-am aruncat mâinile în aer și am spus epuizată ‘nu mai lovi, facem cum vrei tu!’…

Puteam oricând să încep o viață nouă, fie în Norvegia sau Anglia (unde îmi e împărțită familia de ani de zile), sau direct peste ocean, pe tărâm american. Însă nimic nu s-a legat, oricât de mult mi-am dorit eu.
Universul m-a adus acasă, înapoi în țara mea (de unde am plecat acum 7 ani), înapoi în orașul meu natal (căruia i-am spus ‘la revedere’ când am plecat la facultate, acum 17 ani)… Și, scriind aceste lucruri, realizez că cifrele 1 și 7 mă urmăresc, 7 fiind numărul destinului meu. Acest destin, plan divin (oricum l-am numi) a ‘plănuit’ atât de bine lucrurile, încât oportunitatea de a-mi descoperi scopul în viața aceasta avea să apară înapoi acasă; și nu unde credeam sau vroiam eu, la mii de kilometri depărtare peste ocean…

Când am hotărât să rămân acasă, yoga nu era de găsit în oraș în mod public, unde oricine să aibă acces la această unealtă absolut necesară pentru a naviga prin viața materială cât mai echilibrat și pentru a crea o conexiune cu forța care ne-a creat și care suntem.

Pentru mine a fost halucinant.

Contrar lucrurilor descurajatoare venite din jur și dezaprobarea totală a familiei, am hotărât să încep aici. Într-un oraș în care nu mai știam pe nimeni și mă simțeam ca un străin; cel mult, un turist… în propriul meu oraș, în propria mea țară.

Cu o disciplină aproape necunoscută și neaccesată de marea majoritate a orașului și, mai mult decât atât și mai trist, cu o stigmă care strigă în mințile oamenilor neinițiați “yoga înseamnă sex în grup”… am decis să încep.

La prima mea oră de yoga la sala de fitness (și proiect nou în oraș), unde toți antrenorii de obicei își aduc clienții lor la sală, am avut… o persoană.
Poate dacă ar fi fost altcineva s-ar fi descurajat pe moment, sau poate de tot. Nu eu.

Am citit atunci undeva niște vorbe deștepte ale unui businessman american, cred; spunea: “dă-ți șase luni să-ți construiești un public, o audiență, o comunitate…”. Și-am strâns din dinți (sau mai bine zis i-am relaxat), și-am mers înainte exact ca un spărgător de gheață într-un ocean înghețat. Exact așa m-am simțit… Am perseverat cu o dedicare, încredere și încăpățânare la limita nebuniei sau inconștienței (cum mi-au spus unii)…
Însă mintea, inima și instinctul, cei trei creieri ai ființei umane, erau pentru prima dată în viață aliniați și toți strigau ‘mergi înainte, trebuie să faci asta, trebuie să ajuți oamenii, nu te opri!”.

YOGAbi s-a născut în pandemie. Exact ca un copil care a vrut să trăiască, care a vrut să se nască, în ciuda tuturor dificultăților ‘nașterii’ și a probabilităților scăzute de supraviețuire.

Iar când YOGAbi s-a născut, am început și eu să trăiesc cu adevărat. Să am un scop, să mă trezesc dimineața înainte de alarmă, cu entuziasm fiindcă azi pot ajuta oameni. Să le aduc lumină, calm, relaxare, fericire și multe zâmbete. Cum zice Ram Dass, suntem meniți ‘să ne ghidăm unul pe celălalt, acasă’. Iar, pentru mine, acasă înseamnă înapoi în interiorul nostru, să ne înțelegem mai bine și să conștientizăm că suntem o rază DIN Lumină, o picătură DIN ocean, că nu suntem separați de Univers/ Dumnezeu, ci parte DIN.

Iar lumina pe care o văd pe chipurile lor la final de practică este cel mai frumos lucru pe care l-am văzut până acum (și-am văzut niște locuri, lucruri și oameni în ultimii ani) și cel care îmi aduce cea mai mare împlinire.

Ei mă motivează.

Pentru că nu pot să-i văd suferind. Pentru că îi simt, doar uitându-mă la ei, fără să scoată o vorbă sau să miște. Și simt că mă sufoc.

Ei mă motivează.

Pentru că și ei mă aduc pe mine ‘acasă’. Pentru că, prin ei, dăruiesc din darul meu mai departe și îmi împlinesc scopul în viață aceasta. Și așa cercul este complet.

Mă întreba ieri o yoghină la ora privată “Tu, cum ești ? Te încarci de la noi sau te epuizăm?”… Am zâmbit și i-am scris “E un schimb frumos de energie, să știi. Pentru mine se întâmplă la finalul orei, când vă văd chipurile și vă simt super relaxați. Atunci străluciți. Plus că … flacăra unei lumânări nu se micșorează când aprinde o lumânare stinsă. Ba din contră, ambele ard mai puternic atunci când se unesc.”

Ei mă motivează.

Cum este diferit ceea ce faci aici faţă de viaţa ta dinainte? Ți-a fost greu să te adaptezi ?

Tot cineva deștept spunea că ‘nu cel mai puternic sau deștept supraviețuiește, ci acela care se adaptează’ și viața mi-a confirmat de multe ori acest lucru.

Nu te adaptezi, mori. E simplu. Viața e nedreaptă. Dacă nu lupți pentru ce vrei și pentru ceea ce crezi, nimeni și nimic nu așteaptă după tine (cel puțin nu în lumea aceasta palpabilă). Singura constantă în viață, și totodată imuabilă, este schimbarea. Totul este trecător: momentele fericite, angoasele, entuziasmul, suferințele. La fel cum nu degeaba avem conceptul de dualitate peste tot în experiența noastră umană: zi-noapte, feminin-masculin, zâmbet-plânset. Când am acceptat acest lucru ca adevăr universal valabil, am început să privesc viața din alt unghi și am descoperit ceea ce în engleză se numește ‘grace’ – iar cuvântul ‘grație’ în română nu transmite nici pe jumătate adâncimea cuvântului propriu-zis.

Îmi place cum ai scris ‘viața dinainte’, pentru că exact așa este. Viața de dinainte, în toată complexitatea ei, a fost o pregătire pentru ce-mi era scris să fac acum.

Anii de actorie (plus diferite tipuri de dans, canto, scrimă, acrobații și lupte scenice) ca să înțeleg cum funcționează corpul și pshihologia umană, începând cu mine; dar și ca să-mi dau seama că am darul de a schimba ceva în om…

Anii de călătorii și vânzări de tablouri, apoi bijuterii, apoi munca în entertainment pentru cele mai mari companii de croazieră din lume… să fii azi într-o țară și mâine dimineață în alta, lucrul cu zeci de naționalități și culturi de peste tot din lume, idiomuri, gusturi, experiențe dintre cele mai înalte, până la cele care îți julesc genunchii fără speranța de vindecare… Toată viața de ‘dinainte’ a fost doar un lung training pentru ce se întâmplă acum. Pentru că doar trecând prin acele experiențe am realizat că toți, absolut toți, suntem Unul; avem aceleași nevoi, iubim, suferim la fel, doar că într-un accent diferit; și pe absolut toți, dacă ne străpungi carnea, sânge roșu o să curgă din ea, indiferent de culoarea pielii. Iar dacă e un lucru care ne leagă și care vorbește orice limbă, acesta este emoția. Iar una dintre cele mai înalte emoții ca frecvență este dragostea. Necondiționată. Pură. Infinită.

Iar viața ‘de acum’ este despre acest lucru: dragoste pură pentru ceilalți, pentru mine, pentru planetă și viețuitoarele ei.

Organizezi evenimente offline – retreat-uri , brunch-uri… Este greu să organizezi evenimente offline în pandemie?

Cu siguranță nu este ușor. Însă văd fiecare piedică ca pe o provocare, nu ca pe o problemă. De fapt, cuvântul în sine (‘problemă’) l-am eradicat din vocabularul meu. Nu există probleme, există doar provocări, pentru care există soluții sau acceptare. Însă știu sigur că atunci când ești pe drumul cel bun, când faci ceva cu toată dăruința, care e mai presus de tine, de ego-ul și ființa ta, Universul găsește soluții pentru tine și, miraculos, lucrurile se așază. Atunci când nu mai opunem rezistență și începem să ascultăm. Iar toate răspunsurile le găsim în interior, din afară vin doar semnele (de circulație, pe drumul vieții).

Ce e diferit la yoga online față de practica în persoană?

Eu sunt genul de persoană care a lucrat toată viața cu oamenii și pentru ei, indiferent de vârstă, culoare sau cultură, față în față. Iar în timpul ședințelor de yoga mă folosesc și de elemente de masaj terapeutic, pentru că atingerea în sine face minuni pentru sistemul nervos, în primul rând. Plus că trăim într-o lume în care suntem deprivați de atingere (printre multe alte lucruri extrem de importante care ne reglează sistemul nervos). Nu pot ajusta corpul studentului când e nevoie fizic, trebuie explicat tot mot-à-mot. Nu mă pot folosi de aromaterapie, care iar, e parte integrantă din experiența yoga pe care vreau să i-o ofer omului care-mi pășește pe saltea. Nu mă pot folosi de ceaiul sau apa infuzată pe care i-o ofer după savasana, toate – fragmente din ritualul yoga pe care l-am creat. Însă sunt conștientă că toate aceste elemente sunt sateliții care gravitează în jurul planetei mamă, care este yoga. Acestea însă ajută ca experiența să aibă un impact mai puternic la nivel celular, prin stimularea tuturor simțurilor.

Lumina își face loc prin orice fisură. Așa văd toată treaba asta online. Orice canal există prin care pot ajuta omul cu ce știu, o să-l folosesc. Iar energia circulă indiferent dacă ești față în față cu practicanții tăi sau dacă sunteţi separați de un ecran.

Cum te-a influențat sau schimbat pandemia pe tine ca profesor?

Cazul meu este extrem de atipic. Pandemia m-a împins să devin instructor. Îi datorez lucrul acesta. N-a fost în ‘planul meu’ conștient… însă subconștientul lucrează, la fel cum o face și Universul. Și, de obicei, ultimul are alt program pentru noi… mai mare. Când sălile s-au închis de două ori anul trecut am găsit posibilități, am continuat online; nu o să las un sistem sau reguli să mă oprească din ce sunt menită să fac. Și, mai mult decât atât, în pandemie lumea are nevoie și mai acută de noi, de yoga, de calm, de recentrare, de aer. Cum să mă opresc??

Care sunt planurile tale legate de predarea practicii yoga pentru viitor?

Vreau ca YOGAbi să ajute cât mai mulți oameni. Dacă Universul m-a readus aici, atunci aici fac treabă. Și ori fac totul la 100%, ori nu fac nimic. Nu degeaba sunt Balanță… :).

Și vreau să schimb stigma pe care o are în frunte această disciplină și de care mă lovesc mult prea des. Vreau ca lumea să vadă, să simtă, să înțeleagă că yoga este un instrument complet pentru a echilibra și întări corpul, mintea și sufletul, nu doar niște posturi întortocheate și intimidante (care, apropo, pot fi făcute și de un gimnast, dansator etc. … însă asta nu înseamnă că ei fac yoga).

Ne-am făurit o lume în care ne-am optimizat totul și am devenit comozi, leneși chiar. Nu ne place și nici nu ne interesează să pășim în afara zonei de confort; de fapt, creierul e construit să ne țină acolo, ca să ne ‘protejeze’. Însă tot acolo nu există evoluție, tot acolo visele mor, tot acolo sufletul se stinge și tot acolo se naște depresia, anxietatea și dorința de a nu mai deschide ochii mâine.

Iar când suntem puși față-n față (sau la zid) cu o situație care ne scoate cu forța din zona de confort (sau ‘moartea clinică a sufletului’, cum îi spun eu) cum ar fi pandemia, de exemplu, picăm ca muștele, unul după celălalt.

Nu e îndeajuns să fii ‘physically fit‘ sau ‘apt fizic’ pentru lumea de azi. E imperativ să fii apt și mintal și emoțional ca să supraviețuiești în primul rând și mai apoi ca să te bucuri de viață, să trăiești în adevăratul sens: fără frică, fără rușine, fără scuze. Cuvintele lui Michael Hopf dintr-un roman postapocaliptic al său descriu exact natura umană și susțin cele scrise de mine mai sus: ‘Vremurile grele creează oameni puternici, iar oamenii puternici creează vremuri bune. Vremurile bune creează oameni slabi, iar oamenii slabi creează vremuri grele.’ Cred că pendulul societății noastre de secol XXI s-a blocat în ultima parte a citatului…

De aceea îmi vreau oamenii tribului YOGAbi puternici fizic, psihic și emoțional. Iar tribul YOGAbi nu are limite, e binevenit oricine vrea mai mult de la viață, oricine vrea să trăiască și să evolueze, ca după aceea să poată dărui mai departe.

Ăsta e planul. Sper să fie aprobat și de Univers :).

Ar fi ceva relevant de spus și care nu se regăsește în întrebări?

Da. Mulțumesc SUAV că existați și că ne faceți viața (și practica) mai frumoasă și mai lejeră. Vă îmbrățișez.

Namaste